Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








10 (zece) de la Humanitas

        de Cristian Pătrăşconiu

Humanitas este unul dintre marii jucători de pe piaţa noastră editorială. Poate, în materie de impact şi de simbolism, cel mai mare. Iată 10 dintre titlurile sale recente sau foarte recente (foarte numeroase, de altfel) – într-o selecţie care acoperă mai multe registre tematice.

Remember. De două ori remember – am putea spune. Mai întâi pentru că subtitlul cărţii de dialoguri pe care le-au avut Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici trimite în mod cât se poate de direct la ideea reamintirii: „Patru dialoguri despre splendorile prea repede uitate”. Apoi, nu mai puţin important, pentru că (şi aici titlul cărţii ne ajută, la rândul lui) a existat, pentru mai mulţi ani, o instituţie-etalon pentru ceea ce înseamnă, la superlativ, cultura dialogului: şi anume, „Înapoi la argument” (emisiunea a fost la Televiziunea Publică timp de mai bine de un deceniu, între 2002 şi 2012, şi relativ recent, ca urmare a iniţiativei actualei conduceri a postului naţional de televiziune, se poate regăsi şi viziona, în majoritatea sezoanelor sale, pe canalul de Youtube al TVR), cu Horia-Roman Patapievici în calitate de realizator al acestei telemediate conservaţii (aproape) neîntrerupte – pentru a prelua o sintagmă pe care HRP o foloseşte destul de des. Cele patru dialoguri sunt despre a)ură, minciună şi seducţie, b) Petru Creţia, c) Alexandru Dragomir şi „o teză de doctorat la Dumnezeu” şi despre d) Mircea Ivănescu – „Poetul nevăzut al poeziei româneşti”. „Partitura mea, în acest volum, este de două-trei ori mai mare decât cea a lui Horia” – notează, în cuvântul său înainte, G. Liiceanu. Şi adaugă: „dar rolul şerpaşului, al ghidului care conduce spre înălţimi alpine, al celui care a ştiut totodată să asculte, să provoace, să amplifice, să relanseze mereu dialogul şi să-l facă pe invitatul său să uite de el şi să trăiască dialogul ca pe o sărbătoare a minţii, i se datorează. (...) E meritul lui că a stârnit în mine entuziasmul vorbirii acoperitoare de gând şi enorma poftă de a gândi ad-hoc”. O carte-eveniment pentru specia aceasta dificilă a dialogului, o carte-eveniment pentru patrimoniul public al marilor prietenii spirituale şi al afinităţilor elective.

Arta de a gândi. Turnirul Khazar – extraordinara carte a lui Andrei Cornea – e un text deja clasic pentru ultimele decenii ale eseisticii de cea mai bună calitate de la noi. A reapărut – de doar câteva săptămâni şi la distanţă de un sfert de secol de ediţia prim㠖 într-o a treia ediţie, adăugită, precedată de un cuvânt înainte şi completată cu şase eseuri polemice; este, practic, ediţia cea mai complexă, cu demonstraţia cea mai laborioasă şi mai rafinată dintre toate cele de până acum. Să fim mai întâi atenţi la subtitlul cărţii: „Împotriva relativismului contemporan”. Miza e foarte mare, „relativismul contemporan” este chiar o superdihanie a modernităţii – iar cartea chiar aşa este, împotriva relativismului contemporan. Pe scurt despre carte, în cuvintele concise ale autorului ei: „Volumul se deschide cu un cuvânt înainte, unde prezint un istoric foarte succint al direcţiei relativismului – de la greci până în timpul nostru – divizat după patru momente esenţiale, care, după părerea mea, au etapizat acest istoric: Antichitatea, modernitatea timpurie, perioada preromantică şi romantică, postmodernitatea. Am încercat de asemenea să subliniez urgenţa unui răspuns antirelativist non-teologic şi non-metafizic. Esenţial nu este de a anula relativismul – ceea ce e şi imposibil, şi ar putea fi dăunător până la un punct –, ci de a oferi temeiuri bune celui care doreşte să-i reziste cu succes şi non-dogmatic în zilele noastre”. Non-dogmatic, non-metafizic, non-teologic: deci, cât se poate de practic, apropo de soluţiile de a rezista spiritului timpurilor de astăzi. Un mare eseu al culturii române contemporane această carte şi, nu mai puţin, o carte care comunică în foarte multe feluri cu alte două, şi ele cu totul remarcabile ale unei mari minţi a umanioarelor noastre de astăzi, Penumbra şi Excepţia.

Manualul de demnitate şi de verticalitate. Cartea despre care e vorba în această secvenţă e, şi prin exemplul etic pe care îl (pro)pune, şi stilul ei (una dintre cele mai rare forme de limbă română scris㠖 neobişnuită şi uluitor de frumoasă!), o carte extraordinară. Este un gest de mare nobleţe că, o dată la câţiva ani, ea se reeditează / retipăreşte. Cartea, aşadar: 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă. Autoarea ei (deportată, în 1941, în Siberia, dincolo de Cercul Polar): Aniţa Nandriş-Cudla. Cea mai recentă ediţie apare pe copert㠖 aşa cum e şi pe prima pagină a manuscrisului original – doar cu numele Aniţa Cudla (numele de căsătorie). Despre carte, Monica Lovinescu: „Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaţilor români în Gulagul sovietic povestirea Aniţei Nandriş-Cudla aduce o mărturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or iată că, odată cu Aniţa Nandriş-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.” Din carte, o mică mostră de candoare şi curăţenie stilistică: „Când venea ziua să se porniască, erau toate bărcile pregătite, tineretul se încărca pe bărci, familiile care rămâniau se strângiau toate pe malul râului şi-i petreciau. Cei tineri de pe bărci îşi făciau curaj şi mai glumiau, mai cântau, dar familia care rămânia plângiam şi ne ştergeam de lacrimi. Îi petreciam pe malul râului până intra în apa cea mare, ce se chema Obi. Mai şediam pe malul apei, îi petreciam cu ochii cât îi putiam vedia, ne întorciam ştergându-ne de lacrimi”.

Clar, distinct şi distins despre parabole. A apărut pentru prima dată în 2012 – şi, la vremea sa, cartea lui Andrei Pleşu, Parabolele lui Isus, a fost un fenomen nu doar de receptare critică, dar şi de public – cu multe zeci de mii de exemplare care s-au dat ca pâinea caldă . La mai mult de un deceniu distanţă, Parabolele... reapar(e) în cea mai frumoasă ediţie a lor, uşor revizuită, în orice caz tipărită la cele mai înalte standarde de excelenţă editorială. O paranteză importantă: Parabolele lui Isus au apărut la începutul lunii februarie a acestui am împreună cu Despre îngeri (nu Despre ingineri – cum a fost la un moment dat cerută această carte într-una din librăriile Humanitas din Bucureşti), un duo de volume care pot fi citite, la modul ideal, împreună. Paranteză încă deschisă: în a doua jumătate a anului trecut, într-un alt gest editorial de referinţă, a apărut tripticul dedicat de Andrei Pleşu artelor vizuale – Capodopere în dialog, Ochiul şi lucrurile, Călătorie în lumea formelor. Închidem paranteza! Despre Parabole...: „Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârşit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «ruseşti», căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poţi să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un «ocoliş» transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine să-ţi spun o poveste». În cartea de faţă va fi vorba despre poveştile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial”. O mare – nu demonstraţie, ci – ofensivă de şarm şi erudiţie spusă, scrisă firesc, această carte!

Gânduri către sine, altfel. Există, în ultimii ani, la Humanias, două cărţi – cel puţin două cărţi! (formulez aşa pentru că despre acestea două anume s-a vorbit de mai multe ori în spaţiul public în sensul celor pe care le voi menţiona imediat...) – care au parte, în mod regulat, de suplimente de tiraj. Unul, două pe an – pentru că exemplarele tipărite se termină, constant, în librării. Una e fabuloasa Gânduri către sine – exerciţiile spirituale ale împăratului-filosof (stoic), Marcus Aurelius. O paranteză aici: ştiu pe surse, extrem de multe cereri ale acestei cărţi-manual de viaţă vin din mediile corporatiste. O a doua carte e a unui român şi are şi ea, în centru, dar nu dogmatic-în-centru, problemele mari ale moralei: Luminile şi umbrele sufletului – de Petru Creţia. „Întâiul om de cultură al ţării”, cum l-a numit Constantin Noica. Sau un savant practicant al libertăţilor minţii, cum îi spune marele său prieten, Gabriel Liiceanu: „Tot ce îndurase, pe toate versantele existenţei, era spus când în nume propriu, când sub masca marilor figuri întemeietoare ale Europei. Nu respecta morala în sensul ei filistin obişnuit, dar micile lui texte pe teme morale au frumuseţea unui cod sau a unui îndreptar de viaţă.. .“. Eseuri morale, asumat morale, aşadar, în Luminile şi umbrele sufletului. Pe calapodul acestei viziuni: „Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit. Omul este o fiinţă complicată şi ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită şi de vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urâţeniile şi josniciile naturii sale cu neverosimile biruinţe şi elevaţii...(...) Cum să-ţi mai găseşti reperele în noianul acesta de informaţii şi de ispite care par a spune totul despre noi şi a ne da toate soluţiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înşine ceea ce ar face ca relaţia noastră cu lumea să devină, dacă nu mai uşoară, cel puţin mai limpede?”.

Pe drum! Sorin Trâncă: care nu pleacă, niciodată, nicăieri, fără aparatul foto la el. Şi mult mai mult decât atât. Recent(issim): autor al unei cărţi-instalaţie, venită la capătul unui drum foarte neobişnuit, care reface un alt drum care, la rândul lui – şi: culmea! – nu are parte de o literatură pe măsura celor care l-au făcut acum 120 de ani. Aşadar: 1904. Sau 1903. Sau 1902. Cel mai probabil: 1904. Brâncuşi pleacă din România şi ajunge în Franţa. Merge, foarte probabil, pe următorul traseu: Hobiţa–Petroşani–Haţeg–Deva–Ilia–Savârşin–Lipova–Arad–Nădlac–Makó–Maroslele–Szeged–Kecskemét–Dabas–Budapesta–Tatabánya–Gyor–Mosonmagyaróvár–Hegyeshalom–Heidentor im Carnuntum–Bruck an der Leitha–Schwechat–Viena–St. Pölten–Linz–Salzburg–Prien am Chiemsee–Rosenheim–München–Landsberg am Lech–Memmingen–Ravensburg–Konstanz–Frauenfeld–Winterthur–Zürich–Basel– Belfort–Vesoul–Langres. Ajunge – din nou, să spunem: foarte probabil – la Paris pe 14 iulie 1904, de ziua naţională a Franţei; această datare e probabilă şi fiindcă Brâncuşi obişnuia să glumească uneori cu prietenii spunându-le c㠄Franţa m-a primit cu fanfară şi onoruri militare”. Trâncă reface acest traseu – chiar şi ultimii 300 de km îi face precum Brâncuşi, nu pe jos, ci cu trenul. 1954 de km cu totul. Merge pe acest traseu, are la el o ipoteză de cercetare (şi o statuetă care îi poartă noroc, a lui Milarepa) şi îşi imaginează ce trebuie să se fi întâmplat cu mintea, oricum, precoce, a cuiva care „pleacă din Bucureşti ca refuzat, pentru a ajunge în capitala culturală a lumii adulat”. Drumul lui Constantin este una dintre cele mai neobişnuite şi mai bune cărţi apărute la noi în ultimul an. O carte care trăieşte mult şi din imagine (sunt peste 9.000 de fotografii făcute pe aceste drum) şi din curajul de a visa a unui om la rândul lui special, Sorin Trâncă. Un detaliu în plus: cartea are şi un site excelent – www.drumulluiconstantin.ro

Reper major otoman. Probabil că, odată cu marea lucrare a (între altele, un foarte carismatic istoric) lui Marc David Baer avem lucrarea de referinţă în limba română despre Imperiul Otoman. Pentru, în orice caz, ultimele decenii ale ofertei de carte din această zonă culturală şi istorică. Otomanii. Hani, cezari şi califi – lansată foarte de curând (şi în prezenţa autorului, venit în premieră în România) e cartea – apărută în seria de „Istorie” – care, între altele, are ambiţia să spună (şi avem motive din belşug să credem că o şi face) „partea necunoscută a poveştii pe care Occidentul o deapănă despre el însuşi”. Panorama pe care ne-o pune la dispoziţie, odată cu această carte, Marc David Baer este una (mai degrabă discret) istorică, dar mai cu seamă tematică. De la „Fortăreaţa Albă”, la cucerirea Constantinopolului, de la sultanii salvatori la viaţa în serai, de la spiritul otoman la spiritul roman, de la reformă până la represiune, de la genocidul asupra armenilor până la decăderea accelerată şi sfârşit: iată numai câteva dintre numeroasele şi semnificativele borne tematice pe care le survolează, cu informaţie abundentă şi cu apetisantă aşezare în pagină a acesteia autorul cărţii. Atenţie – apropo de decupajul narativ pe care îl face Baer (un decupaj foarte generos): „a-i privi pe otomani ca parte a istoriei europene nu înseamnă că aceştia au contribuit întotdeauna cu ceva pozitiv la ea. Povestea dinastiei otomane şi a imperiului pe care l-a creat, închegată în aceste pagini nu are ca obiectiv glorificarea descendenţilor lui Osman şi nici condamnarea acestora, ci prezentarea tuturor aspectelor care îi fac diferiţi, dar şi deosebit de familiari cititorului obişnuit”.

Nu-i chip să scapi de cip! Tot istorie! (şi admirabila serie de istorie a celor de la Humanitas). Dar de pe alt versant şi mai ales de pe alte coordonate temporale. Un bestseller New York Times şi cartea anului în viziunea celor de la Financial Times Business Book: volumul lui Chris Miller – Războiul cipurilor. Lupta pentru cea mai importantă tehnologie a lumii. Iată marea – şi evidenta – premisă de la care pleacă această fascinantă şi foarte dură carte de şi despre istoria contemporană: practic totul – de la rachete la cuptoare cu microunde, de la smartphone-uri la bursa de valori – funcţionează cu ajutorul cipurilor. Şi iată şi ce s-a întâmplat în ultimii ani: „până de curând, America proiecta şi producea cele mai performante cipuri, menţinându-şi astfel poziţia de principală superputere a lumii. Această poziţie începe însă să se clatine, sub asaltul Chinei. Astăzi, aşa cum ne dezvăluie Războiul cipurilor, China, care cheltuie anual mai mult pentru achiziţionarea de cipuri decât pentru importul de petrol, investeşte enorm în industria semiconductorilor pentru a recupera decalajul faţă de Statele Unite. Iar asta poate influenţa superioritatea militară şi prosperitatea economică a Americii”. Cu mult primary research în spate, cu multe sute de interviuri ale unor decidenţi din industriile interconectate care dau – la vârful tehnologiei – conturul lumii în care deja trăim şi care o vor modela şi mai mult în viitorul imediat şi mediu, „această carte avansează ideea că semiconductorii au creat lumea în care trăim, influenţând aspecte ce ţin de politica internaţională, structura economiei mondiale şi echilibrul de putere militară”. Un (cum se mai spune şi în Oltenia) hint suplimentar care are, direct şi adânc legătură cu această carte: nu degeaba o lume întreaga a fost foarte atentă şi în mare alertă în legătură cu alegerile din Taiwan de la începutul acestui an...

Soft şi hard jungian. Frédéric Lenoir – cărţi de sociologie, psihologie, psihanaliză sau biografii vândute în peste 10 milioane de exemplare în întreaga lume. Un mare mediator/ tălmăcitor/„traducător” de gânduri, opere şi oameni. Jung. O călătorie către sine este una dintre cărţile sale cele mai recente şi, în toamna acestui an, tradusă şi în româneşte. Un Jung despre care Frédéric Lenoir spune c㠄în opinia mea, Jung este şi cel dintâi gânditor al postmodernităţii: nu neagă vectorii fundamentali ai modernităţii – raţiunea critică, globalizarea şi impunerea individualităţii –, ci arată limitele raţiunii, ambiguităţile progresului tehnologic, contradicţiile individualismului. Este totodată un martor şi un gânditor în căutarea sensului contemporaneităţii, pe care a inspirat-o în mare măsură şi prin scrierile lui despre filozofiile orientale, ezoterism şi curentele mistice, despre legătura dintre ştiinţă şi spiritualitate, limbajul simbolic, dialogul dintre conştient şi inconştient, fenomenele paranormale, explorarea graniţelor dintre viaţă şi moarte, contopirea contrariilor sau polarităţilor: umbră–lumină; raţiune–sentiment; bine–rău; masculin–feminin; individ–cosmos; spirit–materie“. O biografie, aşadar, despre Jung şi un profil rafinat despre gândirea jungiană, dar şi un text care musteşte de picanterii – de pildă, sunt aici multe detalii legate de colaborarea şi apoi de despărţirea de Freud. Şi, bonus suprem, megapicanterii: bunăoară, despre legăturile sale cu serviciile secrete americane, precursoare ale CIA. În legătură cu toate acestea, de reflectat şi la acest pasaj: „deschizător de drumuri şi vizionar, Jung ne-a amintit neîncetat că în psihicul omenesc se găsesc şi soluţii pentru un viitor mai bun, şi cele mai mari pericole pentru omenire şi pentru planetă”.

Isus şi femeile. Nu este o temă deloc simpl㠖 dar e, cu siguranţă, una fascinantă. Şi mai complicat e să formulezi (fără vreun semn de întrebare, ca şi cum e o afirmaţie naturală, ca şi cum e un fapt) aşa: Ce a învăţat Isus de la femei. Aşa se intitulează şi cartea unui rafinar exeget biblic, James McGrath. Temă, aşadar, foarte provocatoare – prin urmare, carte foarte provocatoare. În legătură cu ambele, autorul ei (ne) spune: „Cei mai mulţi creştini cred că Isus Cristos, fiind Dumnezeu devenit om, era atoateştiutor, Învăţătorul întregii omeniri. Să fie oare titlul acestei cărţi o blasfemie? Ce putea să înveţe Isus de la alţii, şi mai ales de la femei? James McGrath, un savant al Scripturii, reconstituie tocmai aceste întâlniri deloc întâmplătoare ale omului Isus, care şi-a sporit experienţa de viaţă şi cunoaşterea învăţând cu smerenie de la bărbaţii vremii sale, dar şi de la femei. Cartea aceasta ne va risipi, cu argumente solide, multe prejudecăţi pe care încă le mai avem despre fascinantul Nazarinean de acum două mii de ani, istorisindu-ne uimitoarele poveşti ale femeilor din viaţa sa, pe care autorii bărbaţi ai textelor sfinte nu au izbutit să le tăinuiască în uitare”. Şi, tot el, într-o formulare de ţinut minte şi, nu mai puţin, încarcată de speranţă: „am fost frapat de faptul că Isus a continuat să înveţe lucruri de la femei până la final. Cele mai timpurii Evanghelii ne spun că doar femeile rămân alături de Isus la răstignirea sa. Isus a învăţat un ultim lucru de la femei, chiar înainte să moară, când se bucura de prezenţa lor fidelă în mulţime. A învăţat că nu a greşit deloc recunoscându-le priceperea de a conduce şi că a avut încredere în ele. Speranţa mea este ca, prin această carte, mai mulţi dintre urmaşii de astăzi ai lui Isus să înveţe acest lucru”.

© 2007 Revista Ramuri